Informații despre comună

Comuna Mărişelu este aşezată în partea de sud-est a Judeţului Bistriţa-Năsăud, la o distanţă de 18 km faţă de municipiului Bistriţa. Se învecinează:

  • la nord: comuna Budacul de Jos şi municipiul Bistriţa
  • la vest: comuna Galaţii Bistriţei şi comuna Şieu Măgheruş
  • la sud: comuna Teaca
  • la est: comuna Şieu

 

Căile de comunicaţii sunt: Drum Judeţean 154 care traversează comuna pe direcţia NV – SE şi Calea Ferată ce asigură legătura cu Sărăţel – Deda existând staţii CFR în localităţile Domneşti, Măgurele şi Bîrla.

 

Din punct de vedere geografic comuna Mărişelu se găseşte la contactul a două unităţi fizice-geografice diferite, Câmpia Transilvaniei şi Piemontul Călimanilor.

Relieful fiind reprezentat prin:

  • zona dealurilor premontate ale Călimanilor cu altitudini peste 600 m, versanţi abrupţi, ravenaţi, cu fertilitate scăzută; folosinţă mixtă: arabil, păşuni şi păduri;
  • zona dealurilor joase ale Câmpiei Transilvaniei, cu altitudini sub 600m, dealurile au pante mai domoale şi văile sunt mai largi; prezenta izvoarelor sărate, procese de pantă, rupturi, alunecări de teren;
  • zona de luncă şi terase a văii Şieului, face legătura între Câmpia Transilvaniei şi piemontul Călimani.

 

Climatul în comuna Mărişelu este umed şi răcoroş, cu precipitaţii între 500 şi 800 mm/m2, brume timpurii, dar şi cu zone de stepoclimat de adăpost ce favorizează dezvoltarea largă a pomiculturii.

Agricultura constituie ramura agricolă dominantă.

 

CAPITOLUL  III  Scurt istoric

 

Localitatea Mărişelu

(Grosendorf, Magna Villa Sajonagyfalu)

 

Aşezarea apare în documente sub denumiri diverse: Nagyfalu, Magna Villa, Nusfalau. Cea mai timpurie ştire documentară despre localitate datează din 1243, când regele Bela al IV-lea a donat unui nobil un loc de 20 de zile de arat  aflat în satul Nagyfalu.

În 1332, aşezarea figurează în registrul de dijme papale, ceea ce dovedeşte existenţa unei comunităţi catolice de oaspeţi (saşi), primul preot fiind Hermann.

Testamentul lui Nicolaus de Apa din 1447 acorda o parte din avere pentru biserica din Mărişelu.

În 1453, Mărişelu intră alături de alte sate din zona Bistriţei în stăpânirea lui Iancu de Hunedoara.

 

La 1602, sasii din Mărişelu dispar şi satul este populat de către români. În 1621, magistratul Bistriţei permite aşezarea în localitate a unor familii venite din Moldova, iar în 1724 un grup de români din Vermeş se stabilesc în acelaşi sat.

Odată cu înfiinţarea graniţei militare, satul Nusfalau este inclus în zona Regimentului român de graniţă.

La 1642, erau înregistrate 19 familii.

Conscripţia din 1733 înregistrează Nusfalaul ca sat românesc cu 66 familii şi 2 preoţi.

În 1835, erau 622 locuitori, iar la 1900 trăiau 825.

Recensământul din 1906 consemnează 185 de case cu 797 locuitori (763 greco-catolici, 9 ortodocsi, 3 evanghelici şi 2 evanghelici reformaţi, 20 de israeliţi). În 1930, erau 757 locuitori, iar în 1956 doar 580.

O biserică de lemn s-a ridicat în 1892.

 

Localitatea Jeica (Schelken, Zselyk)

 

Cea mai veche mărturie documentară a satului este consemnată în 1332, în registrele de dijme papale.

În 1453, satul este atribuit lui Iancu de Hunedoara, alături de alte aşezări din districtul Bistriţei.

În 1496, în localitate se instalează populaţie maghiară, în urma depopulării satului după incursiunile tătarilor. Biserica rămâne însă în cadrul cultului evanghelic.

În 1867, în locul vechii biserici s-a construit actuala biserică. În 1733, sunt înregistrate 3 familii de români în Jeica.

Populaţia aşezării creşte de la 390 locuitori în 1720 la 625 în 1850.

În 1940, biserica din Jeica ţinea încă de biserica luterană.

În 1900, Jeica cuprindea 145 gospodării cu 684 de suflete.

 

 

Localitatea Măgurele (Scherling, Serling)

 

Aşezarea, aparţinând comitatului Dabaca, apare în documente la 1319.

În veacurile 13 – 16 o înregistrăm ca aşezare de colonişti saşi aflaţi pe domeniul feudal.

În 1453, Serlingul intră, împreună cu alte sate ale districtului Bistriţei în stăpânirea lui Iancu de Hunedoara.

În 1857, din această localitate nu se va mai încasa dijma bisericească, dovedind că satul a devenit românesc în totalitate.

În 1721, în Serling se găseau doar 8 familii. Conscripţia lui Klein din 1733 înregistrează aşezarea ca sat românesc cu 20 familii, 1 preot (părintele Ioan), cu biserică şi casă parohială.

 

 

La 1900, erau 75 de case cu 341 suflete şi 1 teritoriu de 1270 jugere.

În 1906, au fost înregistrate 74 de case cu 326 de suflete (296 greco-catolici, 8 ortodocsi, 2 evanghelişti şi 20 izlaeliţi).

 

Localitatea Bârla (Bierldorf, Berlab)

 

Atestarea documentară a aşezării datează din 1319, când moşia este atribuită familiei nobiliare Kocis.

În 1445, satul ajunge în stăpânirea lui Iancu de Hunedoara.

Într-un document din anul 1482, apare greavul din Bârla într-o dispută cu vecinii din Simioneşti, asupra unor proprietăţi.

Dacă la 1600 satul avea 30 de familii, incidentele legate de acţiunile trupelor lui Basta şi ciuma care le-a însoţit au depopulat satul, iar populaţia săsească nu mai este amintită.

În 1721, satul avea numai 11 familii pentru ca, în circumscripţia lui Klein din 1733 să fie înregistrate 25 de familii de români cu 2 preoţi (părintele Blaga şi părintele Simion) şi o biserică din lemn.

 

La 1900, satul cuprindea 101 case care adăposteau 450 locuitori (256 ortodocsi, 190 greco-catolici şi 4 izraeliţi).

 

Localitatea Sântioan (Johannisdorf, Sajoszentiran)

 

Cea mai timpurie atestare a satului datează din 1245, când este consemnat satul Sceuivan, iar în 1315 se vorbeşte de ,,propus de Sceuivan” aparţinând domeniilor regale.

In 1488, Sântioana este înregistrată între parohiile care ţin de capitolul de Chiroleşti biserica fiind amintită la 1494.

În 1453, Sântioana este înregistrată ca ţinând de districtul săsesc al Bistriţei.

 

 

La 1602, după expediţiile militare ale lui Basta şi după ciuma care a făcut victime, populaţia săsească dispare, Sântioana devenind sat românesc.

La 1642, are doar 12 gospodării, iar în 1733 erau înregistrate 35 de familii româneşti de rit unit cu 2 popi, Ioan şi Filimon.

La înfiinţarea graniţei militare, Sântioana intră între satele militarizate.

Recensământul din 1835 înregistrează 334 de suflete cu 1 biserică din lemn, ridicată în 1780.

În 1900, satul avea 117 case cu 491 locuitori (474 greco-catolici, 7 evanghelişti şi 8 izraeliţi).

Pe teritoriul satului s-a aflat o mănăstire care, la 1765 deţinea o pădure mici şi 7 stupi, iar în 1781, într-un act este amintită ,,pădurea mănăstirii”.

Când au ieşit saşii din acest sat, un rebrişorean cu numele Ştefan Bobarna a clădit biserica ,,din averea sa” (conf. V. Sotropa-Contribuţii la istoria bisericească).

Biserica ortodoxă din lemn, azi dispărută, atestată încă de la începutul secolului al XVII-lea, exista încă în secolul al XVIII-lea. În biserica nouă se pot vedea icoanele din lemn: Isus Pantocrator şi Sânta Paraschiva, caracteristice pentru stilul icoanelor transilvănene de la începutul secolului al XVIII-lea.

 

 

 

 

Localitatea Neţeni (Netz, Nec)

 

Aşezarea a făcut parte, în Evul Mediu, din teritoriul comitatului Dabaca. În 1291, regele Ungariei, Andrei al III-lea, trece ,,Villa Neech” (satul Neţeni) între posesiunile episcopului de Alba Iulia,

 

 

alături de Herina şi Domneşti, acordând privilegii celor ce s-ar fi aşezat pe aceste pământuri.

În 1341, voievodul Transilvaniei încerca să ia prin forţă aceste moşii de la episcopia de Alba Iulia, fapt care provoca reacţia dură a papei, care-l amintea cu exocomunicarea.

În 1343, moşia episcopală este dăruită unui nobil şi rămâne în continuare sat iobăgesc.

 

În 1719, comunitatea adoptă ritul greco-catolic, preot fiind popa Vasile.

Biserica de lemn cu hramul ,,Sfântu Dumnitru” înălţată la 1890, a suferit transformări şi înoiri repetate, astfel încât ea nu mai păstrează aproape nimic din elementele iniţiale, decât în mare forma planului.

Recensământul din 1720 consemna în Neţeni 111 locuitori, la 1850 erau 207 locuitori iar la 1900 erau 325 (310 greco-catolici şi 15 evrei).

 

 

 

 

     Localitatea Domneşti (Attelsdorf, Billak)

 

Dacă inscripţiile române amintesc de exploatările de sare din acest loc, apariţia aşezării în documentele feudale înregistrează satul ca aşezare aflată pe teritoriul comitatului Dabaca, care ajunge în 1228 în stăpânirea episcopiei de Alba Iulia.

În 1246, regele Ungariei pentru a încuraja repopularea domeniilor episcopiei, între care şi Billak, acordă locuitorilor care au mai rămas sau care se vor aşeza în aceste locuri libertatea de a fi judecaţi doar de propriul jude sau de către episcop.

 

În 1343, moşia Billak ajunge în stăpânirea nobilului Andreas de Gumbas, iar în 1402 încape pe mâna nobililor de Sintereag.

În 1411, moşia Billak intră în posesia familiei Thomas Farkas care, în anul 1510 vinde o parte din moşie judelui bistriţen Fabian Erben.

La 1622, satul a fost atât de distrus încât populaţia locuia în gropi şi în câmp, iar preotul ţinea slujbe în pădure.

În 1717, un incendiu de proporţii a afectat din nou localitatea.

Pe la 1800, apele Şieului au distrus cstelul grofului Lazăr şi biserica evanghelică situată pe malul apei.

 

 

În 1877, după un lung proces de compensare cu groful Lazăr se obţine o suprafaţă de teren pentru construirea şcolii, casei parohiale şi bisericii.

Biserica în stil neoromanic a fost construită în 1899 cu ajutorul asociaţiei Gustav Adolf.  O biserică de lemn cu hramul ,,Sfânta Ana” a fost edificată în 1839.

Satul avea în primele decenii ale secolului al XVIII-lea 300 locuitori, conscripţia lui Klein amintind şi o biserică greco-catolică şi o casă parohială a acestora.

 

În 1831, erau consemnaţi 439 locuitori, iar în 1892 erau recenzate 142 case cu 715 suflete (327 români, 326 germani, 25 maghiari, 28 ruteni şi alţii, cu un teritoriu de 3473 jugăre.

La 1903, erau 270 greco-catolici, 430 evanghelici, 8 romano-catolici şi 17 evrei.